Paul Panait: ”Am sânge de italian. Încă de mic construiam”

Paul Panait este unul dintre seniorii care reprezintă comunitatea istorică italiană din comuna tulceană Greci. S-a născut cu mai bine de 70 de ani în urmă, din tată român și mamă italiancă, fiică a unui cioplitor în piatră, ajuns pe aceste meleaguri la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Soarta a făcut să rămână orfan de tată încă dinainte de a merge la școală. Mama i-a plecat la București în încercarea de a găsi de muncă, astfel că micul Paul a fost crescut o bucată de vreme de unchiul Ernesto Sachetti, sau, așa cum îi spune și acum, de ”tata Arnești”. Amintirile din copilărie sunt mărturii veritabile despre consistenţa comunități italiene de la poalele Măcinului. ”Pe uliță auzeai vorbindu-se italienește la tot pasul. Și eu știam italiană, dar răspundeam numai în română. De ce? Pentru că în jurul nostru erau și copii de români și nu voiam ca ei să creadă că spun cine știe ce despre ei. Voiam să înțeleagă și ei ce spun, așa mi se părea corect”, ne-a povestit ” nea Paul”.

Obiceiuri respectate cu sfințenie

Primii patru ani de școală i-a făcut în comuna Greci, acolo unde tradițiile și obiceiurile italienești erau respectate cu sfințenie. Unul dintre aceste obiceiuri era prepararea porcului de Crăciun. ”Spre deosebire de români, care mâncau carnea de porc relativ nepreparată, simplă, italienii o combinau cu carne de vită și făceau cârnați, salamuri, lebăr, un fel de mușchi țigănesc și așa mai departe. Foarte rar mâncau friptură de carne de porc. Doar atunci, când se făcea pomana porcului…” Italienii nu lipseau în nicio duminică dimineață de la biserică, acolo unde făceau schimb de păreri. ”Era o comunitate mare, închegată. Acolo la Greci nu erau numai italieni. Mai erau și tătari, și turci, și bulgari, și alte minorități care conviețuiau în bună înțelegere și respect reciproc. Se întâmpla ca atunci când treceai pe uliță să te strige cineva <Ce faci, talianule?!>. <Talian> nu era ceva de rău, nu avea sens peiorativ. Era un termen care arăta admirația”, își amintește Paul Panait. Și își mai amintește că i-a plăcut foarte mult felul în care italienii petreceau: ”Munceau! Dar tot la fel de tare petreceau. Ştiau că treaba-i treabă şi distracţia-i distracţie. Nu se lăsa cu bătăi sau altceva. Era numai veselie. Cântau cântece italieneşti transmise de părinţii lor. Vă daţi seama?! Sunt unele cuvinte şi expresii de pe la anii 1800, pe care noi le perpetuăm”.

S-a făcut voia mamei

După ce mama sa și-a găsit o slujbă la București, Paul Panait a venit și el în Capitală. A făcut mai întâi școala medie tehnică de drumuri și poduri, primul său loc de muncă fiind viaductul de la Borsec. A urmat, apoi, cursurile Facultății  de Construcții Civile, pentru că ambiția mamei era ca el să devină constructor, așa cum au fost înaintașii săi. Să respecte tradiția. ”Am făcut această carieră și cred că faptul că îmi curge în vene sânge de italian a contat foarte mult. Încă de mic copil ciopleam, construiam. Se știe că italienii au fost întotdeauna buni constructori. Am fost mereu mândru de rădăcinile mele”, ne-a mărturisit ”nea Paul.

”Se pot reînnoda tradițiile”

Interlocutorul nostru a oftat atunci când a fost întrebat ce părere are despre comunitatea italiană din prezent. ”Din păcate, nu mai este așa cum era odată. Nu vorbesc despre noi, cei bătrâni, care ne mai întâlnim cu diverse ocazii cum ar fi evenimentele organizate de Asociația Italienilor din România. Când spun asta mă refer la tineri, la copiii și nepoții noștri, care nu numai că nu se întâlnesc, dar unii nici nu se cunosc între ei”,  a spus seniorul, care a prezentat, totodată, soluția sa pentru schimbarea acestei stări de fapt: ”Trebuie reînnodate tradițiile. Trebuie ca tinerii să se întâlnească, să își transmită gândurile, să își  povestească unii altora ce au făcut și ce au de gând facă. Știu că este greu. Știu că există antagonisme născute din fleacuri. Știu că oamenii sunt acum stresați pentru că au grija zilei de mâine mai mult decât o aveam noi. Cred, însă, că se poate”.
Paul Panait are regretul că a vizitat o singură dată Italia, și atunci pe grabă. Vrea să mai ajungă acolo măcar încă o dată ca să vorbească cu oamenii simpli de pe stradă, să le strângă mâna, să îi simtă…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Nr. 4 21 dec. 2010 - 25 ian. 2011 și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s